De unde vine bucuria?

O să încep această postare adresându-vă o întrebare: Ai nevoie de vreun stimulent pentru a fi bucuros?
De cele mai multe ori dacă viaţa noastră nu se desfăsoară conform planului stabilit de noi, ia naştere frustrarea, care la rândul ei dă naştere altor stări care nu fac decât să fure mai mult din adevarata ta  identitate.
Ne dorim ca ceva frumos să ne atingă, perfect normal. E simplu. E vorba de o alegere şi e la un pas de tine. Însă e mult mai uşor să te complaci într-o anumită stare, să te hraneşti cu iluzii decât să faci acea alegere. Şi ce dacă ninge? şi ce dacă nu a venit primăvara? am nevoie de un anumit anotimp să mă bucur de viaţă? să apreciez ce este în jurul meu? Şi ce dacă eşti prins în trafic? dă drumul la muzică şi bucura-te de un timp cu tine. De un timp cu Cel care te cunoaşte cel mai bine.
Bucură-te dimineaţa când te trezeşti, bucură-te atunci când mergi spre locul de muncă, spre şcoală, priveşte în jur, admiră Creaţia. Când a fost ultima dată când te-ai oprit să priveşti o floare, să admiri un cer înstelat, noros, un căţel, fulgii de nea?? Să te bucuri de compania celor dragi, de gustul unei prăjituri şi să apreciezi pe cel ce a făcut-o?
Dar noi trăim într-un secol unde totul se face instant, la repezeală. Iubim instant, mâncam instant şi din păcate şi în viaţa spirituală vrem totul instant, ca Dumnezeu să ne raspundă atunci când vrem, te simţi prea puţin important în ochii Lui şi dovedeşti a avea o credinţa tot…instantă. Când ne vom maturiza încât să aşteptăm cu răbdare şi în acelaşi timp să ne bucurăm de viaţă?? Doamne cât pierdem…
Am citit acum câţiva ani că plictiseala= goliciune sufletească. Atunci am fost puţin suprinsă de această interpretare, acum o îmbraţişez cu dragoste :) .
E imposibil să te plictiseşti atunci când inima ta e plină de iubirea Lui. Indiferent de anotimp, de probleme, nimeni şi nimic nu-ţi poate fura această bucurie. NIMENI. Nu sunt doar vorbe, sunt lucruri pe care subsemnata le-a trăit şi le trăieşte. Am învăţat că viaţa poate fi la fel de frumoasă şi atunci când lucrurile nu se întâmplă cum doresc sau în ordinea în care îmi doresc. Am renunţat să-mi mai planific viitorul, ci pur şi simplu să mă bucur de prezent, să mă bucur de Dumnezeu în orice moment, încredinţată că nu trebuie să mă ingrijorez de nimic. El are totul sub control. Nu e nimic mai frumos decât să mergi cu El de mână şi să te bucuri în acelaşi timp de tot ce te înconjoară. Am ajuns în acest secol al vitezei să credem că anumite lucruri ni se cuvin, uitând să le apreciem.
Mie imi place şi atunci când îmi pregătesc cafeaua să ascult o melodie bună, frumoasă şi pur şi simplu să ma bucur de acel  moment. Mai ales îmi place să fac asta cu perdeaua dată la o parte şi privind spre Cer, zâmbind şi multumindu-i Scumpului Meu pentru locul pregătit…pentru tot. Mai ales pentru acele momente grele, care mi-au dăruit cele mai bogate experienţe.
Să ne bucurăm şi să iubim aşa cum o fac copii. Necondiţionat. Ei trăiesc fiecare moment, nu-şi fac griji pentru viitor… trăiesc prezentul.
Nu uita, mai presus de credinţă e iubirea. Dumenzeu este Iubire. Bucuria vine din Iubire, din El.
Fericirea e la un pas de locul în care te afli. O singură alegere şi ai ajuns acolo.

E viu!

Astăzi se sărbătoreşte intrarea Domnului Isus în Ierusalim.  O intrare umilă, pe un măgăruş, dar însoţită de cântări de laudă şi bucurie la adresa lui Isus. Mulţimea aşternându-şi hainele hainele pe drum şi ramuri din copaci, cântând în cor : “Osana în cerurile prea înalte” . Ce imagine!
Peste doar câteva zile, Acela care a intrat întâmpinat de strigăte de bucurie  avea să fie condamnat şi răstignit de acelaşi popor.
De astăzi într-o săptămână vom sărbători Paştele, Învierea Domnului Isus. Mi se pare absolut jignitor la adresa Divinităţii înlocuirea semnificaţiei/importanţei  Paştelui cu un iepuraş. Cum este posibil să înlocuim cea mai supremă dovadă de iubire din istoria omenirii cu un iepuraş??? Oare atât de insensibilă şi ignorantă a devenit lumea?
Îmi place mereu în săptămâna dinaintea Paştelui să citesc din Matei 26-28.  Este descris întregul episod al suferinţei, al morţii şi învierii  din viaţa Mântuitorului şi în acele momente în mintea mea încep a se proiecta diferite imagini în timp ce citesc şi nu îmi pot stăpâni lacrimile. Mereu vorbim despre moartea lui Isus ca fiind un gest nobil pentru creştinism, o dovadă de iubire, dar ne gândim vreodată cât a suferit El? preţul pe care l-a plătit cu propriul Său sânge? Durerile rănilor provocate de păcatul nostru? paharul suferinţei pe care l-a băut pentru tine şi pentru mine?
“Dar El era străpuns pentru păcatele noaste şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” Isaia 53:5
Toate fiindcă  atât de mult a iubit lumea.
Prin moartea Sa a rupt orice lanţ al păcatului. Prin sângle Său ne-a curăţit. Prin Învierea Sa ne-a redat adevărata viaţă. Ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Din iubire Isus s-a jertfit, cu iubire ne invită să trăim o altfel de viaţă. Unde îngrijorările şi teama sunt înlocuite cu încredere şi pace. Unde ia naştere speranţa şi dragostea capătă o dimensiune incomensurabilă. Unde sufletul îşi găseşte adăpost şi odihnă.  Unde Cel ce este Omniprezent, Omnipotent şi Omniscient, relaţionează într-un mod personal şi intim cu noi. Unde bucuria nu se sfârşeşte,  ci creşte zi de zi în acelaşi ritm cu dorinţa noastră de a gusta cât mai mult din Cel ce este Iubire.
E viu! Hristos e viu! Şi trăieşte în mine şi în tot ce mă-nconjoară. Mi-a schimbat lumea, mi-a schimbat orizonturile. Trăieşte şi cea mai mare dorinţă pe care o are  este să te iubească, nu doar o viaţă, ci o eternitate. Într-un mod indescriptibil şi autentic.